Oricât de mult mă supăr uneori pentru societatea noastră, uneori sunt complet uimit și fascinat de realitatea în care trăim.
De exemplu, mă uit la unul chiar acum Serial documentar despre univers și mi se face pielea de găină când știu că există o gaură neagră care „plutește” în centrul galaxiei noastre, care este de 4,3 ori mai mare decât soarele nostru și subminează descoperirile anterioare ale fizicii.
Aceasta este prima poză a unuia gaură neagră a fost făcut:
Quelle: Event Horizon Telescope Collaboration
Nu e uluitor? 😮
Cunoscută și sub numele de NGC 2024, Nebuloasa Flacără este o regiune mare de formare a stelelor din constelația Orion, situată la aproximativ 1.400 de ani lumină de Pământ. Face parte din complexul norilor moleculari Orion, care include nebuloase renumite precum Nebuloasa Cap de Cal și Nebuloasa Orion. Această imagine se concentrează pe inima întunecată și prăfuită a nebuloasei, care conține un grup de stele care este în mare parte invizibil. În apropiere (dar nu vizibilă în această imagine) se află steaua strălucitoare Alnitak, cea mai estică stea din centura lui Orion. Radiația lui Alnitak ionizează hidrogenul gazos al Nebuloasei Flăcării. Pe măsură ce gazul se răcește de la starea sa de energie superioară la o stare de energie inferioară, el emite energie sub formă de lumină, provocând strălucirea vizibilă în spatele firelor de praf agitate.
NASA, ESA și N. Da Rio (Universitatea din Virginia); Procesare: Gladys Kober (NASA/Universitatea Catolică din America)
Aceasta este o vedere compozită a razelor X și a gazului ionizat cald lângă centrul galactic. S-a adăugat o grafică a unui ventilator alb vertical translucid pentru a arăta axa suspectată a unui minijet din gaura neagră supermasivă din inima galaxiei. Caracteristicile portocalii sunt realizate din hidrogen gazos strălucitor. O astfel de caracteristică la vârful jetului este interpretată ca un nor de hidrogen lovit de jetul care se scurge. Jetul împrăștie norul în vroaie care curg spre nord. Observațiile cu raze X ale gazului supraîncălzit pot fi văzute în culorile verde și albastru mai jos, lângă gaura neagră. Aceste date indică faptul că gaura neagră adună ocazional stele sau nori de gaz și ejectează o parte din materialul supraîncălzit de-a lungul axei sale de rotație. NASA, ESA și Gerald Cecil (UNC-Chapel Hill); Procesarea imaginii: Joseph DePasquale (STScI)
Spiralarme der Galaxie NGC 3318 ziehen sich träge über dieses Bild des NASA/ESA Hubble-Weltraumteleskops. Diese Spiralgalaxie liegt im Sternbild Vela und ist etwa 115 Lichtjahre von der Erde entfernt.
Image credit: ESA/Hubble & NASA, European Southern Observatory (ESO), R. J. Foley; Acknowledgment: R. Colombari
Die schönen Spiralarme der Galaxie NGC 5907 sind auf dieser Hubble-Aufnahme nicht zu sehen, weil wir sie von der Seite betrachten, wie den Rand eines Tellers. Aus diesem Grund ist NGC 5907 auch als “Knife Edge”-Galaxie bekannt.
Image credit: ESA/Hubble & NASA, R. de Jong; Acknowledgment: Judy Schmidt (Geckzilla)
Dieses astronomische Porträt des Hubble-Weltraumteleskops der NASA/ESA zeigt die majestätische Spiralgalaxie UGC 11537 von der Seite aus gesehen. Hubbles Weitwinkelkamera 3 hat die eng gewundenen Spiralarme, die sich um das Herz von UGC 11537 winden, bei infraroten und sichtbaren Wellenlängen eingefangen und zeigt sowohl die hellen Sternenbänder als auch die dunklen Staubwolken, die sich durch die Galaxie ziehen. UGC 11537 befindet sich in 230 Millionen Lichtjahren Entfernung im Sternbild Aquila und liegt nahe der Ebene der Milchstraße. Die Nähe zum Sternenband der Milchstraße bedeutet, dass sich Vordergrundsterne aus unserer eigenen Galaxie in das Bild eingeschlichen haben – die beiden auffälligen Sterne vor UGC 11537 sind Eindringlinge aus dem Inneren der Milchstraße. Diese hellen Vordergrundsterne sind von Beugungsspitzen umgeben – Abbildungsartefakte, die durch die Wechselwirkung von Sternenlicht mit der inneren Struktur von Hubble verursacht werden. Dieses Bild stammt aus einer Reihe von Beobachtungen, die den Astronomen helfen sollen, supermassereiche schwarze Löcher in fernen Galaxien zu bestimmen. Die Kombination von Hubbles scharfen Beobachtungen und Daten von bodengestützten Teleskopen ermöglichte es den Astronomen, detaillierte Modelle der Masse der Sterne in diesen Galaxien zu erstellen, was wiederum dazu beiträgt, die Masse supermassereicher schwarzer Löcher einzugrenzen. ESA/Hubble & NASA, A. Seth
